Ziua în care cerul s-a deschis
În episodul trecut am coborât pe Neretva cu doi prieteni din București. Astăzi dimineața suntem o formulă nouă: opt oameni, trei motociclete, o mașină — și toți vor să intre în buncărul atomic al lui Tito, de lângă Konjic.
Am vorbit seara cu turiști, cu localnici, cu tipii de la Hitko Rafting — toți ne-au spus același lucru: buncărul se vizitează doar pe programare. Noi programare nu aveam. Dar am plecat oricum spre Konjic — pentru că așa funcționează grupul ăsta, pe noroc și improvizație. Și ce să vezi? La 200 de metri de intrare, am întâlnit o mașină galbenă mică. Erau ghizii care plecau. Probabil că nu mai era nimeni programat în ziua aia. S-au întors, ne-au explicat procedura, ne-au spus că o parte din complex e fabrică activă de muniție. Asta a fost tot. Am intrat.
200 de metri sub pământ, în miezul muntelui
Buncărul lui Tito — o structură uriașă săpată în munte, proiectată să reziste unui atac nuclear. Tuneluri lungi, camere goale, betonul rece, becurile slabe. Am mers peste 200 de metri sub suprafață. E ciudat să te gândești că omul a construit asta ca să supraviețuiască apocalipsei, iar acum e atracție turistică.
Marina și cu mine am ieșit de acolo impresionați — nu pentru că e spectaculos, ci pentru că e real. Buncărul a existat cu adevărat, funcționa cu adevărat, și cineva l-a folosit cu adevărat. La ieșire, norii negri de deasupra munților ne-au anunțat că urmează o baie.
Cerul s-a deschis — și nu în sens bun
Marina m-a întrebat dacă să ne îmbrăcăm cu echipamentul de ploaie complet. I-am zis: „O să-ți fie cald degeaba 30 de metri, apoi o să te răcorești.” Nu m-am înșelat. Ploaia torențială ne-a însoțit pe drumul de astăzi aproape toată ziua. Am trecut prin tuneluri, am întâlnit vâlcele de apă pe asfalt, am ridicat pantalonii ca la vărsatul apelor — deși purtam cizme waterproof și pantaloni impermeabili.
La un moment dat am trecut printr-o zonă unde apa curgea pe drum ca un pârâu mic. Am strigat în intercom: „Traversare de râu, băieți!” Igi a zis ceva de genul „am așteptat mult momentul ăsta”. Nu știu dacă glumea sau era sincer.
Îmbrăcați waterproof, dar ud până la piele
La benzinărie am oprit ca să stârcem mănușile de apă. Restul apei a rămas în haine. Musca a mărturisit că, atunci când mașina aia a aruncat apă pe el, nu a mai văzut nimic câteva secunde. Adi, care purta echipament „waterproof”, a spus calm: „Glumesc. Sunt ud până la piele.”
Fetele ne-au cerut să oprim. De data asta, am oprit în mai puțin de două minute. Marina a fost surprinsă: „Credeam că o să ne ignorați încă o oră, ca de obicei.” Luci a râs și a comentat: „Am cerut pauză două săptămâni la rând. Astăzi am oprit înainte să termin de vorbit.”
Destinația de astăzi? Nu știam
La benzinărie, Musca a întrebat: „Unde mergem astăzi?” Adi a răspuns: „Llago di Ggarda.” Nu am înțeles dacă a fost o referință la un lac din Italia sau o glumă internă. Mihai a scos telefonul și a arătat un drum lângă un lac. Am plecat pe un offroad — pietre ude, bălți, fără ploaie în vedere pentru prima dată în ziua aia. Soarele apusese deja și noi încă nu ajunserăm la destinație. Era frig.
Am trecut pe lângă lacul Blidinje fără să găsim cazare cum ne imaginaserăm — apoi am dat peste o locație extraordinară. Ne-am cazat repede, camerele erau mari, seara încă era tânără. Marina a vrut să coboare. Am întrebat-o ce sandale pune — alea negre pe care nu le plac. „Alea pe care le-ai aruncat?” „N-ai fi îndrăznit.” Nu am comentat.
Ramona a întrebat dacă are nevoie de pantaloni de schimb. Marina i-a oferit unii sport. „Sunt puțin umezi, dar ar trebui să meargă.” Am râs toți. Adi a spus că preferă cortul. Marina a spus: „Da, sigur.” Încă o zi de camping improvizat.