Jajce – Lacul Jablanica de-a v-ați ascunselea cu norii
Am plecat din Jajce. Traseul zilei – ca în fiecare zi – urma să fie decis pe parcurs. Tot ce știam e că voiam să ajungem la o piramidă pe vârful unui deal. Drumurile erau superbe: libere cât se poate, serpentine, gropi, pietriș, vânt, peisaje spectaculoase. La un moment dat, am ajuns la ceva ce semăna cu o stațiune de schi. Am botezat-o „Ranca” (ca stațiunea din România) și am oprit pentru cafeaua de dimineață. „E un illycaffè aici! Ăsta e local de 5 – nu, 7 stele!”
Rândul lui Mihai – toți ne-am îmbolnăvit pe rând
De la începutul călătoriei și până la final, toți cei șase ne-am îmbolnăvit pe rând. Acum era rândul meu – nu mă simțeam prea bine astăzi. „Hai, zâmbiți toți, și motocicleta cealaltă… locul ăsta arată exact ca Ranca.” „Ți-a plăcut drumul până aici?” „A fost super!” „Ar trebui să închiriem un cal.” „Să-l luăm pe offroad.” „Mișu, ar trebui să luăm un cal?” „Ăla trebuie să fie un GS! Vine GS-ul! Sunt la fel de lați!”
Piramida Soarelui din Visoko și turiști din toată lumea
Am plecat de la „Ranca” spre faimoasa piramidă. Am aflat că e Piramida Soarelui din Visoko – originile ei sunt controversate printre cercetători, unii spun că e formațiune naturală, alții că e construcție antică. A început să plouă și era frig de îngheț. „O să pun și pantalonii de ploaie… ca să nu mi se ude ouășoarele.”
Am trecut prin câteva sate și am ajuns în „cosmos” – adică la terasa „Cosmos” din Visoko, ce credeai? „Mergeți un pic mai în față, vă rog.” „Bai, băieții ne duc la lounge-ul VIP!” Băieții au găsit un colț comod pe canapele și am așteptat cu toții să treacă norii întunecați. Între timp, băieții au reușit să tragă un pui de somn – cu sforăit și tot.
Soarele a reapărut, nici urmă de ploaie, așa că am plecat spre piramidă. „Cred că e pe acolo.” „Ar trebui să o luăm la dreapta?” „Drumul continuă înainte… Vlad, tu ce zici?” „Hai încetișor… uite un grup de turiști aici.” Am ajuns în cele din urmă și am admirat-o de departe, ca toți muritorii de rând. Piramida Soarelui de-o naiba – mai degrabă un munte cu teorii în jurul lui.
De-a v-ați ascunselea cu norii și camping-ul perfect
„Băi, să ne îmbrăcăm, norul ăla vine spre noi.” „Trebuie să oprim în 10 minute oricum… uitați-vă.” „Ar trebui să ne îmbrăcăm?” „Măcar pantalonii.” „Jacheta de ploaie se pune mai ușor.” „Deja a început să plouă, uitați-vă acolo – varsă!” „Da, și vine spre noi…”
Am plecat repede și părea că norii vor să se alăture grupului. Din fericire, am reușit să-i depășim. „Băi, iarna ningă pe aici? Mă întreb cum reușesc localnicii să conducă pe străzile astea iarna. Uitați-vă la pantele alea.” Copiii de pe marginea drumului ne-au făcut semne – high five-uri pe toate direcțiile. „Hai, copii!” „Ar trebui să fi văzut zâmbetele lor!”
Am găsit un camping, dar nu părea să fie cel pe care ni-l trimisese cineva. „Mâine o să te simți mai bine! Luci o să-ți pregătească un shot.” „Da, un shot cu aspirină!” În final, am decis că camping-ul ăsta era prea liniștit – nu e ceva la care suntem obișnuiți – și am hotărât să continuăm câțiva kilometri și, dacă nu găsim nimic mai potrivit, să ne întoarcem aici.
Am găsit în cele din urmă un camping lângă lac. Semnul de la intrare spunea „Welcome bikers”. Ce mai voiam? Am devenit, pentru o noapte, parte din acea familie specială – ne-au primit cu brațele deschise, au prins pește pentru noi, au gătit mâncare extraordinară. Ne-au făcut să ne simțim incredibil!