Offroad spre mănăstirea David Gareja
A doua zi în Telavi ne-a adus un plan neașteptat — o tură spre mănăstirea David Gareja, pe granița dintre Georgia și Azerbaijan. Unul dintre localnici ne-a spus că drumul e „ca în Mongolia” — câmpii întinse cât vezi cu ochii, fără drumuri clare, fără direcție obligatorie. Puteai merge în orice parte voiai.
Exact tipul de aventură care ne place.
Am plecat dimineața, după ce Adi a reușit să-și repare frâna (cu ajutorul lui Giorgi și al unor plăcuțe fabricate special pentru el la un atelier local). Drumul spre David Gareja începe pe asfalt din Telavi, trece prin câteva sate mici, apoi se transformă treptat. Asfalt spart, apoi pământ bătut, apoi nisip, apoi deloc drum — doar stepa deschisă și urmele altor roți care au trecut înaintea ta.
Câmpiile astea seamănă cu Mongolia. Sunt întinse, goale, fără repere clare. Poți merge în orice direcție și ajungi tot acolo unde trebuia — sau nicăieri, depinde cum te uiți. Nu există drumuri trasate, doar urme de roți vechi și instinctul tău. E un sentiment ciudat să conduci fără drum — liberator și puțin înspăimântător în același timp. Nu ai GPS care să-ți spună „o sută de metri, viraj la dreapta”. Ai doar orizontul și direcția generală. Mergi și speri că ești pe drumul cel bun.
Am mers prin stepa asta vreo oră, ridicând nori de praf în urma noastră. Motoarele mergeau bine, terenul era destul de plat, doar câteva denivelări și sanțuri uscate. Nimic dramatic, dar suficient cât să simți că nu ești pe autostradă. La un moment dat am întâlnit un cioban cu o turmă de oi. Ne-a privit curios, a ridicat mâna în semn de salut, și a continuat să-și păzească turmă. Pentru el, probabil eram doar niște nebuni pe motociclete. Pentru noi, el era un reper — dacă sunt oi, înseamnă că există oameni pe undeva, deci drumul nu e complet pierdut.
Pe măsură ce ne apropiam de mănăstire, peisajul s-a schimbat. Câmpia s-a transformat în dealuri uscate, piatră și nisip, vegetație rară. Arăta ca un deșert, dar nu era suficient de cald pentru asta. Era mai degrabă o stepă semiaridă — caldă, uscată, dar cu iarbă ici-colo și câțiva arbuști care supraviețuiau cumva. La orizont se vedea un deal mai mare, și pe el, săpată în stâncă, mănăstirea David Gareja.
Mănăstirea David Gareja e săpată în stâncă, pe un deal pustiu. Parte din ea e în Georgia, parte în Azerbaijan — granița trece prin mijlocul complexului. E un loc vechi, din secolul al VI-lea, și se vede. Chiliile sunt săpate direct în piatră, frescele sunt aproape șterse de timp, dar atmosfera e puternică. E un loc de rugăciune, de retragere, de liniște. Monahi au trăit aici secole la rând, departe de lume, doar cu Dumnezeu și cu stepă în jurul lor.
Ne-am plimbat prin mănăstire, am urcat pe deal să vedem câmpia de sus, am făcut poze. Era cald, uscat, și liniștit — un contrast puternic cu noroiul și ploaia din Ushguli. Acolo totul era verde, umed, plin de viață. Aici era maro, uscat, gol. Două fețe ale Georgiei, la doar câteva zile distanță.
Am stat vreo oră la mănăstire, apoi am coborât înapoi la motoare. Unul dintre noi și-a dat seama că a uitat să facă plinul înainte de plecare și acum rezervorul era pe jumătate. În câmpie, fără benzinării pe zeci de kilometri în jur, asta putea deveni o problemă. Am calculat rapid — dacă mergem cu viteză constantă, fără accelerații bruște, ar trebui să ajungem înapoi în Telavi. Dar dacă rămânem fără benzină la jumătatea drumului, trebuia să ne descurcăm cumva. Haz de necaz, am glumit că măcar avem oi în jur — putem cere ajutor ciobanului.
La întoarcere, drumul prin câmpie a fost și mai distractiv. Acum că știam traseul, am mers mai relaxați. Unul dintre noi a încercat să meargă pe o rută mai scurtă, direct prin stepa fără urmă de roți, și a rămas blocat în nisip moale. Roata din spate se învârtea în gol, motorul nu avansa. Am râs, am împins, am scos motorul din nisip, am plecat mai departe pe drumul clasic. Asta e farmecul — nu totul merge perfect, dar fix asta face povestea. Dacă ar fi fost totul ușor, nu ar fi fost adventure.
Am ajuns înapoi în Telavi cu rezervorul aproape gol, dar am ajuns. Ne-am oprit la prima benzinărie, am făcut plinul, am băut o apă rece. Satisfacția de a fi ajuns la destinație și înapoi, fără probleme majore, era mare. Nu fusese un drum extrem, ca Ushguli-Lentekhi, dar fusese frumos și diferit. Și mai ales, fusese ca în Mongolia — fără drumuri clare, doar tu și stepa.
Seara, înapoi în Telavi, ne-am întâlnit cu băieții de la clubul georgian de enduro. Au organizat o ieșire în oraș cu motoarele, paradă prin centru, muzică, lume multă. Am făcut turul cu ei, zeci de motoare în coloană, claxoane, lume care ieșea pe stradă să vadă parada. Am băut câteva beri după, am povestit despre drumurile noastre. Ei visau să ajungă la Red Bull Romaniacs în România. Noi visam deja să ne întoarcem în Georgia — și peste un an, tot din cauza câmpiilor alea fără drum, am plecat spre Mongolia.
Ziua asta la David Gareja a fost mai liniștită decât Ushguli sau Lentekhi, dar a rămas în minte pentru câmpiile acelea fără drum. Când mergi fără traseu marcat, fără GPS care să-ți spună unde să virezi, te simți mai liber. Și mai pierdut. Dar exact asta e frumos — nu știi ce urmează, dar mergi înainte oricum. Exact acolo, pe câmpiile georgienii, s-a născut ideea cu Mongolia. Un an mai târziu, am plecat spre Ulaanbaatar. Dar asta e altă poveste.
Video de călătorie
Urmărește filmulețul în fereastra de mai jos sau pe pagina mea de Youtube.