Căderea, Șirince și Pamukkale | Turcia 2023 ep.3
Mă întâlnesc cu Remco în parcarea hotelului — un olandez pe care-l cunoscusem la Efes, pe o KTM 790. Planul era să mergem împreună spre satul „părăsit” Șirince și apoi către Denizli. Ne oprim să mâncăm un fel de pizza-sendviș turcesc (delicios), alimentăm, iar eu mă apuc să mă fofilez cu prinderea de la camera 360. Mereu am fost genul care se joacă cu gadget-urile.
O luăm spre satul vieții. Deși la doar 7 km depărtare de Selçuk, drumul a fost cel puțin interesant. După ce am evitat la limită un câine care voia să-mi sară în brațe, fac o nefăcută: cu unghi de înclinare de minim 65 de grade și cu mâna full gaz, cei 24 de cai putere nu se înțeleg cu patinoarul turcesc și aruncă prosopul. Rup tracțiunea și roata spate îmi spune temporar „la revedere”.
Mă adun de pe jos, îndrept handguard-ul julit și admir restul stricăciunilor… nimic. Nada. Carenele nu au o zgârietură, bagajele Enduristan arată ca noi, totul intact. Îmi bag mâna în sacul lateral ca să verific echipamentele — nimic măcar mișcat din loc. Zici că n-am căzut.
Dau să îndrept camera 360 de pe ghidon și… mare noroc (pe bune) — suportul de plastic cedează și rămân cu camera în mână. Ce noroc! Dacă se rupea prostia de prindere GoPro în mers, din cauza vibrațiilor, adio cameră! Am pățit asta acum 4 ani cu o cameră Garmin pe care am pierdut-o exact așa. De data asta, cadrul meu a fost cel care a salvat camera.
Pe drum înapoi, Remco recunoaște locul. „This was the curve I slid on the way up. It’s very slippery.” Așa că nu doar eu am avut probleme cu curba aia viclană.
Ajungem în Șirince. Parcăm și o luăm la pas prin ceea ce părea un bazar urban. Toate nimicurile adunate într-un loc — prosoape, magneți, pălării, statuiete, scrumiere și brelocuri. Dăm o tură rapidă și stabilim că a fost deajuns.
O luăm spre Denizli. Surpriză: o parte din drum fusese nou construită iar GPS-ul se gândește, răzgândește, ne întoarce încolo și încoace ba pe drumuri de pământ dintre tarlalele oamenilor, ba prin curți. „Are you sure?” îl întreb pe Remco. „I’m not really sure on the indication but if you want to go, we can go.” „Yea, let’s try…” Găsim pe unde s-o luăm, ne urcăm pe drum și dăm blana cu 80-90 km/h.
Ajungem la Pamukkale, găsim o cazare cu garaj și copertină cu review-uri pozitive. A doua zi dimineață trebuia să dau o tură la Denizli să văd dacă găsesc o prindere potrivită pentru cameră. Am făcut magazin după magazin — nada. M-am ales în final cu un selfie stick care avea șurubul de trepied potrivit. Mai bine decât nimic.
Pe drum prin Denizli am avut parte de o lecție de trafic turcesc: indicatoarele de stop și trecerile de pietoni sunt sugestii, nu reguli. Mental note făcut.
Hierapolis și Muntele de Bumbac
Ne întoarcem la Pamukkale și atacăm Hierapolis — ruinele orașului antic de deasupra teraselor de travertin. Intrăm prin poarta de sud și prima oară văd căruțele de golf pentru turiști. Situl e de vreo 16 ori mai mare decât Efes-ul pe care-l vizitasem cu câteva zile înainte.
Amfiteatrul are locuri pentru 20.000 de oameni. Urcat acolo sus, te simți mic. În colțul stâng, ghidul menționează Plutonium — „Poarta către lumea de dincolo”. Preoții intrau acolo și supraviețuiau în timp ce animalele mureau din cauza gazelor toxice care ieșeau din adâncuri. Dovada protecției divine, ziceau ei. Sau poate știau unde să respire.
Trecem pe la Piscina Cleopatrei. Sincer, arăta diferit față de pozele de pe Instagram. Apa termală, coloanele antice pe fundul piscinei — nice, dar nu wow. Am făcut greșeala să nu luăm suficientă apă la căldura aia. Mental note numărul doi.
După Hierapolis coborâm spre Pamukkale propriu-zis — terasele albe de travertin, Muntele de Bumbac. Papuci jos, obligatoriu. Suprafața e incredibil de alunecoasă din cauza mușchiului. Apa termală curgea prin bazinele naturale — vreo 35 de grade, caldă și plăcută. Formațiunile de travertin arată ca niște cascade înghețate, albe ca zăpada.
Ajuns jos, cineva îmi zice: „Vrei să zbori?” Parapanta. Prima mea dată! Decolăm de deasupra Pamukkale și priveliștea e incredibilă — terasele albe dedesubt, muntele în spate, valea întinsă. La final, instructorul face niște tumbe extreme care îmi întorc stomacul pe dos. Dar a meritat fiecare secundă.
Seara de vin și planuri noi
Seara dăm peste Uroš și Roli — doi sloveni pe motociclete. Uroš călătorise prin Kârgâzstan și Uzbekistan în 2019, inspirat de clipurile mele din Mongolia! Small world. Ne așezăm pe balcon cu Remco, deschidem o sticlă de vin local din Pamukkale și vorbim despre drumuri. Improvizez o prindere pentru camera 360 din ce am prin bagaje. O să țină, sper.
A doua zi dimineață ne despărțim. Remco se îndreaptă spre sud, eu o iau spre est către Sagalassos. Drum bun, olandeze!