Spre sud — Çanakkale, Izmir și Efes | Turcia 2023 ep.2

Am plecat spre sud. Pe drum m-am oprit să vizitez Troia, dar când am ajuns în parcare doi câini normali și unul enorm m-au întâmpinat cu latrături. Nu păreați foarte prietenoși, așa că am decis să sară peste ruinele antice — poate altă dată, când ciobanii sunt în vacanță.

Ieșitul din Edirne a durat mai mult decât anticipasem. GPS-ul a dat din nou rateuri — nu prima dată în turneul ăsta — și am pierdut vreo jumătate de oră căutând drumul corect prin periferie.

Podul Çanakkale 1915 — record mondial și vânt de te ia dracu’

Următoarea oprire — și aici chiar merită — a fost podul Çanakkale 1915, podul de peste strâmtoarea Dardanelelor. Deschiva luna asta este un pod suspendați cu deschiderea centrală cea mai lungă din lume — 2.023 de metri între piloni. Și numele nu-i întâmplător: 1915, anul campaniei de la Gallipoli, când britanicii și australienii au încercat să forțeze strâmtoarea și au luat o bătaie zdravănă.

Planul era să scot drona și să filmez traversarea — ar fi ieșit spectaculos, pilonii ăia sunt uriași. Dar vântul era atât de puternic că n-am riscat. Și bine am făcut, pentru că în timpul traversării, exact când treceam pe lângă piloni, vântul s-a oprit brusc și motocicleta a început să se legene ciudat — de la tracțiune laterală la nimic, instantaneu. Nu-i plăcut când te bazezi pe o forță constantă și dispare deodată.

Traversarea în sine? Underwhelming, să fiu sincer. Mi-a amintit de Atlantic Road din Norvegia, din turul meu la Nordkapp în 2015 — podul ăla arată spectaculos în poze, dar pe motocicletă e doar un drum suspendat. Treaba cu podurile e că nu le apreciezi din poziția de șofer — trebuie privite de departe sau de sus.

La Çanakkale am găsit un hotel — Grand Anzac, nume sugestiv pentru zona asta. Și ce să vezi? Recepționerul era român. În mijlocul Turciei, la strâmtoarea Dardanelelor, dau peste un român care lucrează la recepție. Mi-a dat câteva sfaturi de drum și am schimbat impresii despre traseu.

Pe drum prin oraș, căutând hotelul, am trecut pe lângă replica calului troian — unul uriaș de lemn, pus acolo ca să nu uite nimeni ce-i în zonă. Troia e la vreo 30 de kilometri sud, dar calul stă în Çanakkale, unde are mai mult trafic turistic.

Și tot în Çanakkale am dat peste un motociclist pe nume Bora. Ne-am oprit să vorbim, cum faci când vezi un alt nebun cu motocicleta încărcată, și mi-a recomandat Cappadocia. „Trebuie să mergi acolo, chiar dacă nu-i în plan.” Nu era. Dar după discuția aia am schimbat tot traseul — și a meritat fiecare kilometru deturnat.

Am vizitat fortăreața din secolul XV care apăra strâmtoarea în timpul campaniei de la Gallipoli — ziduri groase, tunuri vechi, priveliște spre apă. Lângă fortăreață e Muzeul Naval, dar era parțial închis. Ai văzut ce-ai văzut, restul în altă viață.

Ceva ce m-a surprins: moscheea construită în 2018, cu minaretele sculptate să arate ca niște puști de la Gallipoli. Detaliu interesant de design — nu vezi asta în fiecare zi.

Apropo de bagaje: am în total 74,5 litri de spațiu de depozitare. Gentile laterale (camping, unelte), roll bag-ul pe spate (haine), rucsacul (drona, electronice). Totul în saci impermeabili. Handguard-urile — care o să fie testate într-un episod viitor, să vedeți voi — arată bine deocamdată, dar drumul abia începe.

Izmir — skyline, muzică și manele din Dacia

Drumul spre Izmir pe autostradă. Trafic fluid, drum bun, fără surprize. Apropo de surprize: mașinile false de poliție cu girofar pe capotă sunt extrem de populare pe drumurile turceati. Le vezi des, parcate pe margine, și îți scade pulsul când realizezi că sunt doar decoy-uri pentru încetinit viteza.

Izmirul m-a întâmpinat cu un skyline frumos — clădiri înalte de-a lungul coastei, mare albastră, foarte western vibe pentru o periferie turcească. Dar ce m-a surprins cel mai tare a fost o Dacia Logan care trecea pe lângă mine în trafic, cu ferestrele deschise și manele la maximum. Export românesc neașteptat în inima Turciei.

M-am oprit la un magazin de muzică — proprietarul avea un Honda 250 și am discutat despre motociclete. Mi-a spus că CRF 300L e extrem de rar în Turcia din cauza taxelor de import — prețurile sunt prohibitive pentru majoritatea lumii. Asta explică de ce am văzut mai multe scutere decât enduro pe drum.

Seara am găsit un bar cu muzică live — cei de la masă au început să cânte spontan, la chitară și voce, iar toată lumea din bar cânta împreună. Atmosferă superbă, muzică tradițională turcească, bere rece. Momentele astea fac turul, nu kilometrii.

Efes — ruinele și campania electorală

A doua zi am mers la Efes. Site arheologic uriaș, ruine grecești și romane, amfiteatru restaurat, Templul Artemidei (sau ce-a mai rămas din el). Impresionant, da — dar mai impresionantă a fost campania electorală din Selçuk, orașul de lângă ruine.

Convoaie de mașini cu steaguri, megafoane, muzică la maxim, oameni care strigau din mașini în mers. Haos organizat, energie pură electorală. Nu înțelegeam o boabă din ce spuneau, dar entuziasmul era contagios.