Ziua de 10 ore — Konya și ploaie torențială | Turcia 2023 ep.5
Azi a fost cu siguranță cea mai grea zi a călătoriei acesteia: 633 km în aproape 10 ore dintre care minim 6 ore pe ploaie torențială. Am ajuns la Cappadocia totuși.
De dimineață prima grijă a fost să mă uit pe geam. Soare și frumos… ce ciudat, meteoblue spunea că o să fie urgie. „What a splendid weather!” – am fost prea sigur pe mine. Mănânc repede, fac bagajul și plec plin de voioșie. Știam că o să fie o zi lungă și poate ceva ploaie dar ce a urmat… deschideți-vă o bere că e amuzant.
Înainte să plec, descoper că Maps îmi spune „8 hours”. 8 hours?! Ce-i cu 8 hours-ul ăsta? Păi n-am făcut eu calculul aseară când am tras-o până la cazarea asta? În fine, plec. Câinii locali ne-au dat un sendoff ca de cartea de joacă – nu am fost sigur dacă ne salută sau ne lasă mesajul să nu ne mai întoarcem.
Prima benzinărie era cam la 10 km de cazare, fac plinul dar când să plătesc — surpriză, nu merge plata cu cardul. Nici BCR, nici Revolut. Nici din telefon nici cu cardul fizic. Noroc că mai aveam vreo 90 lire la mine, cam 20 ron. Plătesc benzina cash și plec cu 7 lire în buzunar. Mai exact, 5 lire – 20 de eurocenți. Vineri era – dacă trimiteam bani de acasă, ajungeau luni. Super.
Opresc la prima benzinărie, iau o apă și dau s-o plătesc, să văd dacă merge cardul. Aceeași eroare. Drăguța, o doamnă din spate îmi traduce eroarea de pe POS: „bank declined”. Wtf… benzină să ajung la Konya măcar, nu aveam. Bancomat să scot cash, nu era în jur, eram pe un DN obosit. Cel mai apropiat oraș mare este Isparta, acolo sunt bănci și ATM-uri. Îmi spune că și ea este motociclistă, îmi plătește apa și îmi urează succes.
Plec spre Isparta deci. Stilul de mers pe Trocarici este foarte „inedit” pentru mine — ai timp să te gândești, să privești, să te răzgândești. Trocariciul te învață răbdarea. Îmi fac tot felul de scenarii: dacă nu pot scoate nici cash, dacă îmi reține ATM-ul cardul, etc.
Ajung în Isparta și mă miră ceva: n-am văzut în viața mea atâtea ATM-uri laolaltă. Era ca un pelerinaj – fiecare bancă avea două-trei, pe stradă, în farmacie, la colțuri de bloc. Bag cardul primul. Cash-ul a ieșit. Am reușit să scot fără probleme iar apoi, în restul zilei, cardurile au funcționat perfect. La două benzinării diferite – amândouă fără probleme. I have no idea what the deal was. Glitch in the matrix. Am pierdut însă timp prețios cu povestea asta.
De la Isparta o iau spre Konya. Deja se făcuse un frig crunt și au apărut primele reprize de ploaie. M-am îmbrăcat ca o ceapă – două hanorace, două perechi de pantaloni – și mai apoi zăpadă pe marginea drumului. Primele bucăți de zăpadă, efectiv. Devin circumspect.
Ajung înghețat la Konya și surpriza: deasupra unei jumătăți de oraș un mega nor, fulgere, tunete, în cealaltă parte soare. Până aici făcusem deja cam 400 km, mai erau 200 și ceva până la Cappadocia dar radarul de vreme nu m-a încurajat prea tare — ploi grave pe toți cei 200 și ceva de km. Încerc să-l depășesc pe norul ăsta, să-l iau pe dinafară. Poate mă feresc de el și întâlnesc pe ceilalți pe drum care sper că o să fie mai prietenoși decât ăsta. Așa a și fost – doar că prietenii mei erau de fapt rude apropiate ale norii celuilalt, doar mai înverșunați.
Următorii 200 de km au fost ploaie torențială neîntreruptă. De aia relentless, care pur și simplu nu se mai oprește. Sute de kilometri. Cu 5 km înainte de Cappadocia ploaia s-a oprit. Am ajuns la cazare ca un om care a trecut prin ceva.
Sosirea în Cappadocia — coșul de basm și baia potopului
Când am văzut primele coșuri de piatră – fairy chimneys cum le spun ei – ochii mi s-au luminat. Parca intri într-un film. Cazarea pe care ne-o recomandase Uroš, prietenul meu sloven care cutreierase zona cu un an înainte, era un fel de homestay cu aspect medieval. Piatră naturală, tavan boltit, atmosferă de peșteră locuibilă din Epoca de Piatră dar cu WiFi.
Avea și cadă. Mare greșeală. Am umplut-o până sus – merităm, nu? – și am inundat baia. Apa a ieșit pe sub ușă, s-a dus spre holul de la intrare și a prins pantă spre pereții din piatră poroas. Am petrecut 20 de minute cu prosoapele alea mici de hotel încercând să remediez potopul. La un moment dat am renunțat și am lăsat-o baltă – vorba vine. Mă-nduioșasem.